Nu mai sunt copil demult.
Doar sufletul
mi-a rămas atârnat
ca o piatră
de gâtul copilăriei.
Acum, ca şi atunci,
mă joc.
Mă joc cu cuvintele
şi culorile.
Între atunci şi acum-
o viaţă.
De atunci şi până ieri,
cuvintele n-aveau sens,
iar culorile- culoare.
Acum, cuvintele
au prins culoare,
iar culorile spun vorbe
cu atâtea înţelesuri…
Compoziţie personală
4. Copilărie şi copilării
Copilăria mea şi-a unei mari părţi a generaţiei mele, mai ales cea născută la sat, era aproape identică. De când puteai să mergi în picioare, plecai la munca câmpului cu toată familia, iar când puteai folosi o unealtă, trebuia să faci treabă. Viaţa era foarte simplă, din toate punctele de vedere.
Aveam puţine haine şi încălţări sau jucării, dar şi mâncarea era simplă, însă era bună şi curată, dovadă fiind faptul că oamenii trăiau până la vârste înaintate. Haine!? O, Doamne! Pantaloni şi cel mult două fustiţe făcute cu mâna de mama dintr-un material ieftin, o pânză înflorată. Pantalonii erau veşnic cârpiţi în genunchi şi fund că-i rupeam săniindu-mă, vara, pe negară. Negara este o iarbă foarte moale şi lucioasă, dar care odată uscată, devenea foarte tare şi n-o mâncau animalele. Ba, mai mult, intra în pielea animalelor, provocându-le răni. De încălţat ne încălţam cu sandale de gumă, cizme de cauciuc sau şoşoni. Faptul că aveam puţine haine şi încălţări de cauciuc, nu conta. Toţi eram îmbrăcaţi cam în acest fel. Haine scumpe nu avea nimeni, că nu aveai de unde cumpăra. Se stătea la coadă şi pentru câţiva metri de material, ciorapi de bumbac şi încălţăminte. Şi apoi la ce ne-ar fi folosit astfel de haine!? Unde ne puteam duce să ne lăudăm, că doar pe dealuri şi prin păduri umblam! În sat nu prea umblam. Mai mult stăteam acasă şi aveam grijă de animale sau plecam prin păduri cu copiii din vecini după poame şi bureţi.
Pădurea era marea scenă, acolo ne descătuşam energiile, departe de ochii părinţilor, care erau foarte stricţi în ceea ce privea disciplina. Mai peste tot dădeam de un povârniş cu negară şi începea distracţia. Sigur, la trăsnăi nu mă întrecea nimeni, însă la cules eram mereu codaşă. Vasele mele nu erau niciodată pline. Culegeam fragi, zmeură, gălbiori, vineţele, ţărnari, râşcovi, hribi, în funcţie de anotimp. Din bureţi, mama făcea tocăniţă cu smântână şi mămăligă. Vineţelele le mai coceam pe sobă cu brânză sau urdă. Târziu de tot din poame am început să facem dulceaţă.
Universul nostru se întindea de la casă până la pădure şi locurile unde se lucra. Atât. Habar nu aveam ce-i dincolo de hotarele satului sau locurile cu stâni. În vremea aceea, lumea abia începuse să aibă aparate de radio. Primul radio pe care l-au cumpărat părinţii mei a fost un „Mioriţa”, cred că prin ’63 sau ’64. Aşa că singura noastră legătură cu lumea era radioul pe care-l ascultam seara sau în zilele de sărbătoare.
Uitându-mă în urmă, am avut totuşi o copilărie deosebită, chiar dacă lumea mea se sfârşea în pădure. De fapt nu se sfârşea, ci începea, pentru că pădurea a fost prima şcoală, cea care m-a învăţat pas cu pas adevărul despre lume. Atunci n-am înţeles nimic, dar azi ştiu că timpul petrecut acolo a fost definitoriu pentru tot ce-am devenit. Pădurea avea regulile ei, dure, stricte şi categorice. Orice nesocotire, o puteai plăti din plin. Pădurea este o entitate vie şi în care poţi păşi nestingherit dacă intri cu smerenie. Acolo nu poţi să-ţi faci de cap, adică nu poţi să faci ce vrei, ci doar ce trebuie. Îmi plăcea să merg singură prin pădure: eram doar noi, ea şi eu. Vorbeam eu, ea mă asculta şi-mi răspundea în felul ei, iar eu înţelegeam. Nu mi-a fost frică niciodată să stau singură în pădure, dar odată plecată din casa părintească, mi-a fost frică de multe ori de lume.
Am plecat de-acasă la 15 ani. Eram un copil care ştia mai bine cărările pădurilor decât lumea oamenilor. Nu m-am mai întors niciodată, în sensul real al cuvântului, adică să locuiesc şi să trăiesc acolo, iar acum simt că nu sunt nici ţărancă, nici orăşancă. O parte din mine tânjeşte după ce-am lăsat şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc cum ar fi fost viaţa mea de-aş fi rămas în sat!!??
La 15 ani, am ieşit în drum şi-am închis poarta de la ograda părintească. Atunci a început cealaltă viaţă a mea, în jungla din oraş.
Fotografii din colecţia personală.
Vara aceea mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Terminasem clasa a V-a cu rezultate foarte bune şi urma o vară ca toate celelalte, adică urcat şi coborât dealuri la făcut de fân, iar în sărbători la cules de poame şi bureţi, ceea ce azi s-ar traduce prin culesul fructelor şi ciupercilor de pădure.
De joacă nici nu putea fi vorba. În acele vremuri, copiii rar aveau timp de joacă, poate în câte-o duminică, câteva ore, însă în restul timpului trudeau alături de părinţi la tot felul de treburi.
În vara aceea, tăticuţul meu a făcut stână pe Călimani, iar eu urma să lucrez şi mai mult decât până atunci, aşa că am luat cea mai „înţeleaptă” hotărâre: s-o şterg de-acasă urgent! Fără să suflu o vorbă despre ceea ce aveam de gând să fac, am luat-o spre munte,doar că, văzut din sat, muntele părea aproape, drumul până acolo însă era lung. Din fericire pentru mine, întotdeauna am găsit soluţii pentru situaţiile dificile în care m-am aflat. Acuma, şi jur, nu toate au fost dintre cele mai inspirate! Ce-am făcut?! Căldură mare, iar mie nu-mi prea place căldura! Drum lung, iar mie nu-mi prea place să merg mult pe jos! Undeva, la marginea satului, lângă drum, era priponit un cal, aşa că l-am dezlegat şi fără şa, fără pătură şi bici, am pornit-o. Stâna era cam la 16 km de sat, într-o margine a unei poieni mari, păzită de câţiva dulăi zdraveni şi, ştiind acest lucru, am dat drumul calului, care s-a întors acasă, şi m-am urcat într-un brad, de unde m-a recuperat tata, absolut stupefiat unde-şi găsise fata!
A fost cea mai frumoasă vară din viaţa mea. Oricâte veri frumoase au mai fost, şi-au fost, ca aceea nici una şi nici nu vor mai fi. Eram atât de aproape de cer, un cer cu stele cum n-am mai văzut niciodată de atunci, iar prin iarbă străluceau zeci de licurici. Ce căuta un copil în miez de noapte afară, pe munte!? Era rânduiala stânilor din acea vreme să scoţi oile la păscut „în porneală”, tocmai în crucea nopţii.
Sigur, mama n-a fost cea mai fericită fiinţă din lume când s-a trezit cu toată gospodăria pe cap, cu iarba necosită şi fata hălăduind ca un băieţoi pe munţi, după oi. A încercat să mă aducă acasă, dar nici măcar tata nu s-a aliat cu ea. Aşa că mergeam acasă doar când mergea tata şi ne întorceam la stână tot împreună.
Minunate amintiri îmi năvălesc în minte, unele triste, altele amuzante, dar toate îmi produc o tristeţe dulce-amară, pentru că amintirile au rămas, estompate de timp, iar locurile doar cu numele..
Nu, n-am mai fost niciodată de atunci acolo şi nici n-o să mai merg şi nu pentru că n-aş putea, ci pentru că nu vreau. La ce mi-ar folosi, la vârsta mea, să merg acolo, mai ales că pădurile au fost rărite, au trecut tractoare şi remorci, făcând drumuri adânci ca nişte răni ce nu se vindecă prea curând. Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre pădurea, poiana şi munţii din copilăria mea.
Apus pe Călimani
Printre pietricelele
bătrânului drum
de lut,
lipăind cu picioarele
goale,
îmi caut copilăria.
Printre şiroaie
de apă
căzute haotic din cer,
caut urmele
unui copil.
Fotografii din colecţia personală.
Vara asta mi-am propus să revăd locurile tainice ale copilăriei mele.
Numai că de data asta n-am de gând să mă-ntorc cu mâna goală, ci voi “copia” părticele minuscule din fiecare loc drag mie.
Nu ştiu cât de mică voi fi fost când am descoperit fluturii de la ierugă, dar ştiu că abia aşteptam zilele când aceste minunate vietăţi se adunau cu zecile acolo, pe cărare. Urmăream fascinată, ore-n şir, jocul lor molatic. Nu ştiu de ce se adunau acolo: nu erau decât câteva fire de iarbă, iar pământul era uşor umed şi-atât!
Am plecat demult din locurile copilăriei şi, chiar dacă m-am întors de multe ori, la fluturii de la ierugă n-am mai fost…
Oare anul asta voi putea asista la întâlnirea lor de taină?
Oricum, aici s-au adunat pentru totdeauna!
Ecoarta's Blog 